Superlativul ar trebui să fie relativ și-atât. Superlativul absolut e mai degrabă o convenție gramaticală decât o stare de fapt. Ierarhiile fixe devin anomalii într-o lume schimbătoare. Medalia – de aur, argint sau bronz – e luminarea unui moment privilegiat, un popas pe (sau imediat sub) streașina lumii și prilejul unei jubilații de scurtă durată. Odată terminat spectacolul, odată parcurs protocolul, în spatele medaliilor se cuvine să găsim lucruri pe care să le putem repovesti oricând, fără a le știrbi farmecul sau prospețimea. Dincolo de lauri, lacrimi și interviuri la cald stau tâlcurile. Iar aici performerul se dă la o parte și lasă loc publicului, acest client pretențios și instabil, gata să exulte azi și să înjure mâine, mai pregătit pentru reproș decât pentru elogiu, mereu competent, gata să ofere soluții specialiștilor miopi și rareori autocritic.
Din punctul de vedere al privitorului, naționala feminină de handbal e pur și simplu o metaforă a vieții. O metaforă fidelă ca Penelopa și rezistentă ca Spartacus. Viața însăși seamănă până la suprapunere cu parcursul acestei echipe însoțite pe rând de încurajări și bombăneli: suișuri și coborâșuri, depresie și voioșie, furie deznădăjduită și patos triumfalist, dubii înțelepte și elan juvenil. Nu cunosc echipă națională care să se miște mai repede – și totodată mai haotic – pe harta sentimentelor noastre. Nu cunosc un catalizator de impresii și expresii mai eficient decât trupa asta de fete gata să contrazică tot și pe oricine. Imprevizibilul existenței noastre se reflectă la centimă în traseele niciodată aceleași ale handbalistelor. Urcate din blazare în luciu solar, coborâte de pe val în genuni, ele dețin arta de-a tatua inimi, de-a dizolva prejudecăți și de-a răscoli ghemul de carne, oase, sânge și iluzii care e fiecare dintre noi.
E mult sau puțin? E enorm. Mă număr printre cei care au scris și de bine, și de rău despre echipa aceasta. I-am imputat inconsecvența, am făcut trimitere la teoria lui Maiorescu despre moliciunea celulei valahe, mi-am mușcat pumnii la pasele greșite sau la aruncările de la 7 metri ratate, m-am ridicat din fotoliul comod al vizionării spre a mă trânti la loc după câte-o fază – fie bucuros, fie ulcerat de frustrare. Dar oare câte echipe mai pot trezi în cei care le privesc un vălmășag asemănător de trăiri? Cine se pricepe mai bine să te țină cu pulsul crescut și cu buzele bobinând laolaltă nemulțumiri și laude? Uitați-vă la celelalte naționale, dacă puteți sparge clopotul apatiei care le înconjoară. Căutați performanțele din volei, baschet, hochei și fotbal și abia după aceea veți avea imaginea exactă a binelui pe care-l propagă această echipă chiar și atunci când credem, disponibili pentru judecăți nedrepte, că ne vrea răul, condamnându-ne la distonocalm. „România e o țară demobilizatoare: orice începi să faci sfârșești repede prin a fi demobilizat – de ceilalți, de oboseala proprie, de un context relativizant”. Diagnosticul îi aparține lui Andrei Pleșu și stă pitit într-o carte. Faptul că naționala de handbal feminin nu s-a lăsat atinsă de aripa descurajării cântărește la fel de mult ca bronzul atârnat la gât în Danemarca.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER